|
Noaptea, Bucureştiul e un oraş trist. Ziua e un oraş care mocneşte a căderea de după apus.
Când nu mai e soare, nu mai e nimic care să mascheze mizeria. Când nu mai e soare nu mai are ce să nu mai doară. Luna vrea să lumineze, dar lumina ei mai mult întunecă. Noaptea noastră e şi mai noapte.
– O mai fi mult până în zori?
Străzile tac. Copacii nu tac. Mai e mult până în zori, Radule, mai e. Aproape că au început să strălucească stelele aici.
Omul se apropie de un castan. Îi pipăie scoarţa. Se apropie şi de ea. Mă simţi, Radule? M-auzi? Parcă ai pune mâna pe scoarţă, nu pe pielea mea. Ce să mai întind spre tine?
Se smuceşte de lângă el. O doare.
Dinspre Mântuleasa, văd Calea Moşilor împingându-se în zare. Ei fac dreapta, spre Foişorul de Foc. Locul le pare mort. Ceva de sub beton vrea să şoptească. Ne auziţi? Ne mai simţiţi, oamenilor? Ei n-aud. Nu simt, picioarele lor tropăie pe vorbele moarte de dedesubt.
– Auzi, Alina, mai e mult până în zori?
Târziu a răspuns.
– Mai e.
Zorile nu se grăbesc. Zorile sunt mute şi calde. Sunt vii. Sunt roşii de arama ce arde sub zări. Zorile vin dinspre zări. Dinspre aceleaşi zări vin şi în aceleaşi zări se risipesc.
Altădată, pe unde treceau ei erau vlăsiile celor care azi nu mai sunt. I-au îngropat copacii în trunchiurile lor, şi peste copaci s-au făcut cărări. Peste cărări s-au făcut drumuri. Le-au pus deasupra pietre şi deasupra pietrelor au turnat beton.
– Auzi, am uitat să te-ntreb. Blugii ăştia îţi plac?
O studiază din cap până-n picioare.
– Nu te strâng?
– Nu
– Atunci îmi plac. Deşi nuş'... parcă vin nasol... mă rog, treaba ta, dacă nu te strâng...
Merg încet. Mai înainte de Foişor e un parc. Se aşează pe o bancă.
– Am vorbit azi cu maică-mea.
Alina tace.
– N-auzi?
– Ba aud. Ce-aţi vorbit?
– Rahaturi. Că de ce n-am venit pe la ea, că unde umblu, că de ce aşa, că... pana mea.
– Iar v-aţi certat?
– Ca de-obicei
– Şi nu vreţi să-ncetaţi?
– Dă-o-n mă-sa de babă isterică.
Au tăcut amândoi, parcă temându-se şi să-şi dea mâna.
– Auzi, cum se cheamă parcu' ăsta?
– Izvorul Rece...
– Pana mea, ce nume idiot. Nu-i nici un izvor aici.
– Mda.
S-ar fi ridicat şi parcă n-ar fi vrut. Îi ţintuia acolo. Li se făcu dintr-o dată sete. Se uitară unul la altul. Nu îndrăzneau să se privească.
– Mai e mult până în zori?
– Mai e mult, Radule.
Iar au tăcut. Au privit multă vreme în pământ. S-au uitat spre cer, dar n-au văzut stele. În Bucureşti nu se mai văd stele. E multă lumină şi stelele sunt ascunse oricum.
– Ce rahat de viaţă.
Alina pare să nu-l audă.
– Tu ce morţii mă-tii tot taci?
E mirată.
– Păi ce vrei să fac?
– Nu ştiu... vorbeşte...
– Ce să vorbesc?
– Da' pana mea tu eşti mută de nu vorbeşti?
Nu-l mai ia în seamă. Şi-a mutat deja privirea.
– Zi-n morţii mă-tii, eşti mută?
Tace. Nu se uită spre el. El se ridică. Se pune în faţa ei şi o ridică de gulerul hainei. Ar vrea să se împotrivească, dar e prea mică. Primeşte resemnată o palmă, şi încă una.
– Acu' vorbeşti?
Ar deschide gura, dar i-ar fi teamă să plângă. Întoarce spatele. Cu voce înecată îndrugă ceva.
– Eşti un bou...
S-a întors spre Calea Moşilor. Pe Calea Moşilor o apucă. El o urmăreşte cu privirea până dispare după colţ.
Iarba din parc ar fi tremurat odată. Acum nu mai tremură. În Bucureşti, numai copacii tremură din când în când, pentru cine le mai ascultă balivernele. Iarba s-a învăţat cu tăcerea. Aerul s-a învăţat şi el cu tăcerea. Vântul nu mai are chef de vorbă. Aleargă turbat, prăfuit, cu mantia de suflet zdrenţuită şi îmbâcsită de mirosul greu de hoit. Şi lui Radu, pentru prima dată, i se pare că e singur.
Şi tot singur merge mai departe, către Foişor. Trece pe lângă Biserica Grecească. De când o ştie, e tot închisă. E o ţâşnitoare veche în curte, dar nu mai are apă demult. Au secat-o vremurile când Dumnezeu era în Siberia. Treptele sunt prăfuite. Coloanele sunt triste, ţinând pe umerii lor un acoperiş care nu mai acoperă nimic. Când era mic, şi ştia că Dumnezeu locuieşte în biserici, se întreba dacă nu se simte singur, acolo unde e. În Bucureşti, Dumnezeu se simte singur aproape oriunde.
Plopii tremură când îl simt. Ziua nu-i aude nimeni, şi strigă spre el. Nu-i aude. O mai fi mult până în zori?
Înspre Foişor e lumină şi se aud cântece. E un ritm drăcesc, ca de pe altă lume. Şi-a încordat urechea, dar nu înţelege. Grăbeşte pasul.
Vine lumină dintr-o curte. Ca de felinar, sau ca de neon. E o lumină albă şi puternică. Privirea i s-a împăienjenit şi merge înspre locul acela.
S-a oprit câteva clipe. I-a fremătat betonul sub picioare, parcă vrând să-l oprească. Nu l-a oprit. A mers. În curte, prin păianjenii de pe ochi, a distins trei siluete goale. L-a orbit lumina şi s-a simţit căzând. S-a dezmeticit greu. Ritmul era şi mai îndrăcit. Fierbea în zdrăngănituri oribile, bufnind şi troznind a greu şi a amar. Vuietul unei muzici zălude ca de vânt îl îneca. Şi în jurul lui, trei bătrâne goale, parcă vechi de când cu lumea, una ştirbă, alta aproape cheală, dansau vrând aproape să fie graţioase. Se răsuceau prosteşte sub plesnetele de tinichea ale unui ritm oriental, mişcându-şi cu greu hârburile de şolduri. Vroiau să arate ca nişte cadâne, dar lui îi arătau înfricoşătoare şi scârboase. A vrut să se ridice dar îl ţineau. S-au prins într-o horă strânsă şi grea, o horă ca de pe lumea cealaltă, care-l dezgustă şi mai tare, căci pielea ce acoperea odată voluptatea lor de fecioare se răsfrângea în pliuri uscate. S-a simţit ca într-un laţ.
L-au găsit spre ziuă. Un trecător chemase ambulanţa, crezând că a băut şi a căzut în mijlocul străzii. Urcându-se pe targă, simţi că zorile ar fi vrut să-i vorbească. Dar în Bucureşti, nici zorile nu mai au viaţă.