Short stories

Pâinea

Afară e cald. Oamenii asudă sub aerul topit. Se scurg. Bătrânii urcă greu terasamentul căii ferate şi în drumul spre biserică, merg ducând parcă şi ei câte o cruce. Crucea grea a gândurilor şi a zilelor lor. Tinerii nu urcă terasamentul, nici nu-l coboară. În partea asta de oraş, nu mai stau tineri. Aici, oraşul pare a se stinge. Se cufundă, încet, încet, în pământ. Pe sub plopii din curtea bisericii, mulţimea cu greu îşi face loc. Clădirea miroase a tămâie şi a lumânări. Au gârbovit-o anii, înroşindu-i pereţii şi albindu-i gardurile. Biserica nu vrea să moară. Au trecut pe acolo copii, părinţii lor, bunicii lor, bunicii bunicilor lor şi încă e în picioare. Parcă-i acolo din veacurile de dinaintea începuturilor veacului. Oamenii s-au înghesuit. S-au închinat. Au aprins lumânări şi şi-au amintit de morţii lor. Pe unii îi mai ştiu decât după nume. Nu i-au văzut nicicând, sau dacă i-au văzut, i-au uitat. Din sărăcia viilor noului veac s-a adunat, pe mese, belşug pentru morţii veacurilor vechi. Azi, biserica pare a morţilor. Un copil, negricios, plin de praf şi desculţ, a rămas lângă uşă. N-a mai avut loc. Ochii îi joacă spre mese. S-a strecurat anevoie. Întinde mâna spre o farfurioară de colivă. O doamnă în vârstă, ţinndu-se dreaptă, cu capul pe jumătate descoperit, îi dă peste mână. Au intrat vagabonţîi şi-n sfânta biserică, domnule, nici aici nu mai scapi de ei. Oarba! Copilul pleacă agale, parcă de pe altă lume. - Vino-ncoa! Un bătrân cu faţa crăpată îl cheamă. E bătrân, bătrân rău, stă aplecat şi mâinile, crăpate şi ele, îi tremură. Îi întinde o pungă. I-a lăsat înăuntru puţin cozonac, colivă şi turtă dulce. Şi un măr i-a lăsat. Copilul nu ridică ochii lacomi din pungă. Bătrânul îi întinde şi o pâine. Na, mănâncă tu, mie mi-ajunge una, că-s bătrân de-acuma. Copilul bagă pâinea în pungă şi pleacă fără a mulţumi. Se îndreaptă spre ieşire. Slujba e pe sfârşite şi oamenii au început deja să plece. Conu Filip, târându-şi cei aproape o sută de ani, merge încet. - I-ai dat şi lui, coane Filip? - I-am dat, Mario. Lasă-l săracu, nu vezi că-i tot o treanţă? Cine ştie câte guri or fi. Lasă, să fie pomană pentru sufletul Măriei celeilalte, de-a murit acu cinşpe ani. S-a aşezat jos copilul şi mănâncă din cozonac. E bun şi e dulce. Mănâncă puţin şi-l pune la loc în pungă. Ia şi pâinea. Mănâncă jumătate şi o aruncă. O aruncă. În colb, în drumul oamenilor o aruncă. Ochii lui conu Filip s-au aprins. Pâinea a căzut şi câţiva trecători au călcat-o. Copilul o mai loveşte o dată cu piciorul, aruncând-o peste gărduleţul bisericii. - De ce-ai aruncat, mă, pâinea? Nu răspunde. Copilul dă să fugă. Conu Filip îi taie însă calea în faţa bisericii. Îl loveşte. Îl doboară pe cimentul rece. - Pâinea e sfântă, obraznicule, de ce-ai aruncat-o? Îi dă un picior. Încă unul. Loveşte cu bastonul în copilul care se zvârcoleşte de durere. - De ce ai aruncat-o, nemernicule? Dobitocule! De ce? Copilul nu mai mişcă. Are mâinile vinete şi o rană mare la tâmplă. Conu Filip tot mai loveşte. Poliţiştii îşi fac drum prin mulţime şi pun mâna pe el. Îi loveşte şi pe ei cu bastonul. - Lăsaţi-mă! De ce a aruncat pâinea? De ce ai aruncat, mă pâinea!? Mârlanule! Javră! Poliţiştii îşi scot bastoanele. Copilul fuge şchiopătând spre curtea bisericii, iar conu Filip dă să se ducă după el. Mai apucă să-l lovească. Copilul cade cu un geamăt scurt şi sângele şiroind de deasupra moalelor capului. Poliţiştii tabără cu bastoanele pe conu Filip. Lovesc şi ei. Conu Filip cade în genunchi. Un poliţist îi pune cătuşele. - Lăsaţi-mă, bre! De ce a aruncat pâinea? Jigodie! Unul din poliţişti, un tânăr cu frizura încălcată de gel, îl loveşte pe conu Filip în gură, cu vârful bocancului. Nu curge sânge. Conu Filip nu mai are dinţi demult. Râde. - De-aia! Preotul e supărat. Iese în poarta bisericii. - Nu v-ar fi ruşine? Cum vă bateţi voi în curtea Bisericii? Nu v-ajungea strada? Vagabonţilor! Afară! Hai! Poliţistul tânăr e indignat. - Da ce p...a mea vrei, părinte? Lasă-mă că ştiu io ce fac, nu te băga că te-ating şi pă tine acuma! Treci la icoanele tale! Hai! Marş! O bătrână îşi face cruce. - Te bate Dumnezeu, maică! - Da da, zi-i că-l aştept pe maidanul de lângă gară, astă seară la nouă. Preotul s-a apropiat ameninţător. A ridicat mâna dreaptă. Ar vrea să lovească, dar se opreşte. În mâna dreaptă nu mai are decât o cruce. Conu Filip geme de durere. S-a ridicat din genunchi. - De ce ai aruncat, mă, pâinea? De ce?top

Lampagiul la porţile Apusului

- Cum mai e, taică, afară? - E beznă, tată, culcă-te la loc. S-a culcat. Capul i-a căzut greu pe pernă. Greu respira, greu tuşea din când în când. S-a trezit sub un patrafir. - Te-ai iubit cu multe femei? Te-ai zgârcit? Ai înjurat de Dumnezeu? Te-ai lăsat în deznădejde? - Da...nu...nu...da - ...în numele Tatălui, şi-al Fiului, şî-al Sfântului Duh, Amin. Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte... S-a mai trezit apoi. S-a înspăimântat. A văzut în jurul lui animale, şi animalele vorbeau. Căprioara îi săruta mâna. Ursul îi spunea tată. Cerbul veghea dintr-un tablou rămas unde fusese cândva icoana. S-a trezit din nou, şi n-a mai recunoscut vorbe. A auzit bolboroseli într-un grai straniu şi greu. Oamenii erau coloraţii în roşu. În verde şi în galben erau coloraţi. A simţit la picioare căutătura solzoasă a unui furnicar. S-a trezit mai apoi şi a văzut focuri. Ardeau pe dealuri, pe sub zborul furnicilor ardeau. Îi păru că licuricii sunt un cristal, un cristal care dansează un dans dezlânat al vieţii şi al morţii. Îi era sete. Vru să se trezească, să ceară apă, dar nu mai ştia să spună apă. Vru să ceară mâncare dar n-a ştiut să ceară mâncare. Vru să o strige pe maică-sa, dar n-a ştiut să spună mamă. S-a trezit mai târziu. - Cum mai e, taică, afară? - E beznă, taică, culcă-te la loc. - Mă duc să aprind felinarul. - Nu mai e gaz, tată, n-ai cu ce să-l aprinzi. A ieşit singur în tindă, căci singur a vrut să iasă. L-au aşteptat un sfert de ceas. Când au ieşit, mai rămăsese o mână de cenuşă şi puţin jar. top